mihai diaconescu

în principiu, nu-mi convine

Apărută spre sfârşitul anului 2005, “Băieţi de gaşcă” a lui Dan Lungu e, pe scurt, o carte de proză de scurtă care preia situaţii mai mult decât probabile din peisajul absolut uman al României contemporane şi le transpune, fără o grijă acordată în mod special esteticii stilului, într-un volum ce, în opinia majorităţii criticilor, poartă “marca” autorului.

Încă de la început, Dan Lungu îşi aţâţă cititorul, provocându-l printr-o poveste stranie a unei fetiţe care stă de vorbă cu prietenul ei cel mai bun, un şopron. Însă nu un şopron din acela dintr-o gospodărie de la ţară, ci probabil un şotron desenat de către o fetiţă prea tânără ca să fi învăţat, deja, să se exprime corect – scriitorul îşi “terorizează” aici cititorii, oferindu-i fetiţei darul de a vorbi într-un limbaj pe cât de inocent, pe atât de filosofic. Un motiv destul de des întâlnit, acela al autorului adult care povesteşte prin vocea copilului, însă Lungu reuşeşte, la limită, să nu plictisească, pictând imaginea copilului singur, dintr-o casă românească, tradiţionalistă, impregnată cu valori religioase şi ale corectitudinii morale în percepţia fiecărui individ în parte, însă cu evidente carenţe la nivel intelectual şi care-şi crează lumea sa, perfectă întrucât îi e propria facere.

"Baieti de gasca" e o lectura usoara, cu mult limbaj indecent. S-ar putea, deci, sa-ti placa!

“Baieti de gasca” e o lectura usoara, cu mult limbaj indecent. S-ar putea, deci, sa-ti placa!

O schiţă brută a românescului cotidian, procedeu care Dan Lungu îl perpetuează, de altfel, în întreaga creaţie, “Băieţi de gaşcă” se încadrează în noul trend al literaturii româneşti contemporane. Limbajul nu e, de fel, controlat, autorul lăsându-şi dezinvoltura şi chiar indecenţa, cauzată probabil de realismul înconjurător brut, să descrie poveşti precum cea a unui copil sărac ajuns, la maturitate, un soi de interlop, sau problema existenţială a alegerii destinului a tânărului din povestea “Un sfat prietenesc”, o poveste ce pare atât de reală, încât aproape că ai vrea să-l întrebi pe Dan Lungu care e cazul real din care şi-a inspirat scrierea şi ce prietenii a sacrificat pentru actul creaţiei.

Lectura nu e una grea, nici pe departe. Stilul nu e literar, ci mai degrabă atinge oralitatea şi limbă de zi cu zi. “Gagicareala” e la ordinea zilei, şcoala e ceva de care, pe băieţi, îi “doare în carburator” şi, dac-ar fi transpusă într-un film, probabil că regizorii ar alege să inunde camerele de luat vederi cu tot felul de filtre care ar sugera epoca lui “Ceausexu”. Cam toate se învârt în jurul ideii de “intrat pe felie” şi să fii cât poţi de “tare în clanţă”, iar lumea-şi “bagă pixul” în stânga şi-n dreapta. O radiografie a lumii care ne înconjoară, fără perdea, autentică, fotografiată atent, în detaliu, până-n măduva ciolanelor, în toate ipostazele, fie ele negative – beţie, comunism, mizerie –, fie pozitive – inocenţa, bucurie.

Bucăţi din realitate, o imagine adesea întâlnită, nimic spectaculos, povestită, însă, folosind un stil omniprezent în carte: fraze scurte, limbaj îndrăzneţ care împinge limitele oricum elastice ale unui public, cel puţin în teorie, deschis şi abordabil. Dan Lungu nu-şi ia absolut niciun fel de precauţie în ceea ce priveşte stilul; asta e România anului 2005, încă plină de cicatrici ale vechiului sistem, pe alocuri semidoctă, complicată artificial sau care se complică în timp şi-n care, de regulă, toată lumea înjură, are probleme, e pradă neajutorată a destinului  şi sistemul e “căcăcios”. O carte ce nu duce deloc lipsa de factorul amuzant şi neprevăzut, condimentată cu un deloc neglijabil aer de seriozitate, “Băieţi de gaşcă” nu e recomandată celor slăbi de înger, însă care merită atenţie.

 

sursa foto: noptisizile.blogspot.com

Mihai Diaconescu on March - 31 - 2014
categories: și altele

Leave a Reply